Şi fluturau în vânt sute de steaguri, şi mii de muncitori străbăteau centrul istoric al Sibiului în pas de defilare, şi steme imense ale republicii şi embleme uriaşe ale fabricilor erau cocoţate în vârful carelor sau, mai bine zis, camioanelor alegorice, şi mii de mici se încingeau pe grătare, şi mii de sticle de bere udau gâtlejuri încinse... şi uite–aşa se sărbătorea odinioară 1 Mai muncitoresc. S–au dus defilările propagandistice, s–au dus sutele de steaguri comuniste, dar tot ne–au rămas micii şi berea ca să sărbătorim 1 Mai. Şi ne–a mai rămas ceva: amintirea defilărilor de altădată şi cea a unui spectacol "grandios" bine pregătit şi mult elogiat odinioară... aşa că astăzi ne amintim împreună de 1 Mai de altădată.
De la greve în SUA, la defilări propagandistice în ţările comuniste
În România, vreme de mulţi ani 1 Mai a fost prilej de defilări propagandistice, iar după Revoluţia din 1989, 1 Mai a fost "stabilit prin lege" ca festin cu mici şi bere. În consecinţă, puţini mai sunt cei care ştiu că la baza transformării acestei zile în sărbătoare a muncitorilor stau evenimentele sângeroase ale grevei din Chicago, din 1886.
Greve existau pe atunci în multe oraşe industriale din SUA, iar metropola Chicago s-a aflat în fruntea manifestaţiilor. Din nefericire însă, la începutul lunii mai, protestele au degenerat în violenţe, patru muncitori fiind împuşcaţi şi mulţi alţii - răniţi. Reacţia protestatarilor? O bombă a fost aruncată din mulţime înspre forţele de ordine şi 66 de poliţişti au fost răniţi, şapte dintre ei decedând ulterior. Răspunsul poliţiei a venit sub forma focurilor de armă, aşa că şirul morţilor a continuat în rândul protestatarilor. În amintirea acestor evenimente, în 1889, social – democraţii au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internaţională a muncitorilor. În anul următor, pe 1 mai, au avut loc demonstraţii în SUA, în majoritatea ţărilor europene, în Chile, Peru şi Cuba şi uite-aşa s-a încetăţenit tradiţia lui 1 Mai muncitoresc. În ţările comnuniste, conducătorii au făcut un pas în plus şi au privit această zi ca un prilej numai bun de propagandă politică. Aşa se face că şi România a fost martora unor manifestaţii uriaşe, cu sute de muncitori scoşi la defilare, cu sute de steaguri şi ore întregi de repetiţie. Cum arăta 1 Mai muncitoresc vedem în cele ce urmează.
În pas de defilare
”Ştii, bă, bancu’ cu 1 Mai?” / ”Nu, bă, care-i?” / ”Unu mai prost ca tine nu există!”. E 1 Mai. Ziua internaţională a celor ce muncesc. Lucru relativ neimportant faţă de faptul că, la un moment dat, era zi liberă. Alături de celelalte mari sărbători ale României socialiste, 23 august, când a avut loc ”revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, condusă de Partidul Comunist Român - Ziua Naţională a Republicii Socialiste România, desigur, şi Revelionul, când venea Moş Gerilă ”bun venit/bradu’ nostru-mpodobit”. Evenimentele-cheie pentru muncitorul sibian ale zilei ”sale” erau două: defilarea din Piaţa Mare şi petrecerea din Dumbrava Sibiului.
Fabricile erau şi ele ”îmbrăcate în straie de sărbătoare”, că, nu, era Ziua Muncii, şi unde mergea omul la muncă, dacă nu în fabrică? Cu o zi - două înainte, maistrul lansa întrebarea-îndemn: ”Care vă duceţi, mă, la pavoazat?” Şi se mergea la... pavoazat. Cu steaguri mici şi mari, tricolore şi roşii, puse pe gard, în faţa intrării, pe ”Casa Albă” (blocul administrativ). Cel mai dificil era cu portretul gigantic al lui Ceauşescu, care trebuia să fie aşezat exact la mijlocul clădirii. ”Care mă ajută să-l atârnăm pe Ceauşescu?” ”Păi, nu ştii că ăsta nu stă spânzurat, numa-mpuşcat?” (aluzie la bancul cu tabloul lui Ceauşescu care nu putea fi pus pe peretele directorului, pentru că peretele era din beton iar ”cuiul” trebuia puşcat cu pistolul cu bolţuri). ”Taci, mă, că te-aude cineva şi te zice la securistu’ ş-apoi vezi tu bătute!”... ”Legaţi-l bine să nu cadă naibii jos, c-apoi belim toţi p....”
Defilarea era ca orice defilare a vremii. În faţa tribunei oficiale, unde se aflau ”ştabii” de la Partid, UTC, sindicat, miliţie, armată, gărzi patriotice, directori de întreprinderi, ceva CAP-işti în costume populare şi copii îmbrăcaţi în uniforma de pionier, ultimii doar aşa, pentru coloratură. Tribuna era ornată conform kitschului proletar al vremii. Drapele tricolore şi ale partidului, lozinci care începeau invariabil cu ”Trăiască”, stema imensă a Republicii cu ”...steluţa cea de sus/Oare ce-o avea de spus?/Socialismul zice ea/Se clădeşte-n ţara mea”, secera şi ciocanul, şi portretele mai-marilor vremii aflaţi ”în cărţi”: Marx-Engels-Lenin-Stalin, Ana-Luca-Teo-Dej (”bagă spaima în burgheji”), ceata tovarăşilor din CC în frunte cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al partidului şi, din 1974, preşedinte al republicii, apoi doar tovarăşul Ceauşescu singur, că deja devenise cum se spune acum ”unikt”. La poalele tribunei, ”masele”, ”clasa muncitoare”, ”oamenii muncii din întreprinderile de stat”, grupaţi pe fabrici, secţii, ateliere, defilau. Ori individual, cu pancarte în mâini (olteanul: ”şi ce să fac, vere, cu asta?” ”Păi o ţii în mână şi strigi şi tu”. ”Bine. Ia lozinca, neamuleee!”) ori înhămaţi la un ”banner” lat cât strada pe care erau scrise cuvinte de laudă partidului, cifre care arătau cu cât la sută s-a depăşit planul în cincinalul în curs, angajamente că se va depăşi în continuare, sau nume de muncitori stahanovişti, ori flancând câte un ”car alegoric”, un fel de momâie pe roţi, un autocamion împopoţonat ca la nuntă cu simblouri comuniste ori produsele finite ale întreprinderii la scară gigantică, unde alţi oameni ai muncii mimau procese de producţie exact cum făceau în majoritatea timpului şi la serviciu... De strigat nu strigau toţi lozinci. Unii vorbeau chestii de-ale lor, alţii îşi jucau copiii pe umeri ”ca să vadă şi ei”, doar când agitatorii mai intrau în ei: ”hai, mă tovarăşi, strigaţi şi voi ceva, că ne apropiem de tribună”. ”Da să strige .... că e mai tânăr”. ”Hai bă, că dacă răguşim ne dregem cu bere în Dumbrava”, ”Dai tu?” ”Dau eu, da plăteşti tu”. ”Da ce, bă, tu nu lucri tot pe bani?” ”Hai, bă, terminaţi odată cu glumele că vă pun în discuţie la şedinţa de partid şi vă şi penalizez”. ”Staţi, mă, în rând, că zici că suntem cu ciurda”.
Bere, mici şi radiocasetofoane, în Dumbrava Sibiului
În fine, după defilarea care putea dura câteva ore ”oamenii muncii” se regrupau iar, dar altfel. Nu pentru mimarea dragostei faţă de măritul partid călit în lupte grele şi forţă politică conducătoare, faţă de mult iubitul şi stimatul tovarăş Nicolae Ceauşescu, nu pentru declamarea de poezioare despre producţie, plan, socialism ştiinţific şi ”vom face totu’”, ci pentru a ”prinde” un loc cât mai comod în Dumbrava, unde începea ”serbarea câmpenească”, a ţine loc la cozile de la mici şi bere. Transportul se făcea sau pe jos, sau cu maşina proprie Dacia 1100-1300-1310, Skoda, Trabant, Moskvici, Lada sau Wartburg, sau, marea majoritate, la pachet în autobuzul 23 ”Gara-Dumbrava-Gara”, ulterior transformat în troleibuzul ”T1”.
Dumbrava, de 1 Mai, ca şi de 23 August, era ca o tabără de refugiaţi dintr-o zonă de conflict din Lumea a 3-a. Agitaţie, pomenitele cozi la mâncare şi băutură, oameni tolăniţi cu toată familia pe păturile întinse în iarbă, focuri din surcele, copii plângând, alergând sau pierzându-se. Fiecare ”unitate de consum” avea standul ei şi coada ei. Produse de top: micii extrem de mici şi extrem de (urât) mirositori, de obicei fripţi pe jumătate, pe care vânzătorul ţi-i trântea cu un sictir imens pe farfurioara de carton, de parcă ar fi dat de la mă-sa, muştarul îndoit cu apă, 2-3 felii de franzelă care automat aterizau peste muştar... Berea ”Trii stejeri” (cum îi spunea un coleg, de loc de pe Târnave), de preferinţă la sticlă. Aveau şi bere la halbă pe undeva, dar la ea apela lumea doar în caz de disperare, că se ştia că ăia bagă apă-n ea şi sodă- asta pentru ca să facă spumă. Tot despre bere spunem că avea ”tăria” cam de 12 grade... pe locul 3 se aflau seminţele, de bostan sau floarea-soarelui, vândute la cornet, despre care se spunea că sunt sărate din cauză că urinau ”vânzătoarele” pe ele. Cei mici aveau parte de îngheţată, la cornet sau pahar, vată pe băţ, şi suc: limonadă, Sicola sau chiar Pepsi.
Buna dispoziţie mai era asigurată de formaţiile artistice care performau pe scenă, de la Junii Sibiului la formaţiile întreprinderilor, de sutele de radiocasetofoane din care se auzea ba ”etapa” la fotbal, comentată de Teoharie Coca Cozma, Dumitru Pelican şi inegalabilul Ilie Dobre, ba populară de prin Mărginime sau ”bănăţană”.
Cine avea chef de o atmosferă mai ”spălată”, alegea terasele de la Hanul Dumbrava, sau, cei mai tineri, disco-barul...
1 Mai însemna şi tradiţionala vizită cu toată familia la Grădina Zoologică, tura cu barca sau hidrobicicleta pe lac sau chiar o vizită la Muzeul Tehnicii Populare, mai cunoscut fiind ca Muzeul Satului.
Petrecerea se termina când se lăsa seara, în urmă rămânând zeci de tone de gunoaie de orice fel, un miros amestecat de carne afumată şi bere trezită, iar ”clasa muncitoare”, aflată în diverse stadii de turmentare, se replia spre casă, relatând poveşti vitejeşti despre cum s-a luat de ăia care se băgau în faţă la coadă, cum l-a pus el la punct pe maistru odată, spunând bancuri cu Bulă, sau ascultând reproşurile componentelor feminine ale familiei: ”iar i-ai luat lu’ ăla micu’ toate prostiile, ştii c[ după două zile le face praf”, ”Iar ai beut ca porcu’ că nu te mai saturi”.”Nu mai vorbi şi tu politică atâta când bei, că te-aude cineva”, calmând copiii care voiau înapoi la maimuţe şi cerb, sau altele... Dar deja ”spiritul sărbătorii” de 1 Mai trecuse. Acasă, se mai băgau 2-3 beri în grădină, se asculta Europa Liberă, că la televizor nu puteai vedea decât vreun film cu ilegalişti buni şi burghezo-moşieri răi, sau ”spectacole literar-muzical-coregrafice” dedicate lui Ceauşescu.
La un moment dat, pe la mijlocul-finele anilor 80, politrucii locali şi de întreprindere au decis că prea mare dezmăţ de face de 1 mai ăsta şi, cu o zi înainte, aflai pastila: ”Zi normală de lucru, nu se admite nici o învoire”, de ziceai că este Crăciunul sau Paştile.
