Ideea–i bună, da' unde–i basca de ilegalist?

Cu siguranţă, mulţi dintre dumneavoastră îşi amintesc de lecţiile de dinainte de 1989, când tovarăşul sau tovarăşa profesoară ne povesteau cum fuseseră confiscate averile "burghejilor", ale "exploatatorilor" şi cum fuseseră ele dirijate apoi către "clasa muncitoare", către "oamenii muncii". Acum, la mulţi ani după înmormântarea acestor lecţii pline de înţelepciune şi învăţături sănătoase, ne amuză expresiile şi conştiinciozitatea cu care ne erau administrate istorioa­rele ce ridicau în slăvi "clasa muncitoare" şi afuriseau "burghezia". Şi cum ne amuzam noi, ca de-o prostie inofensivă, ca de-o bască de ilegalist lăsată spre ceafă, numai ce auzim zvon de confis­care a averilor şi împărţirea lor către cei mulţi şi necăjiţi. Cin' să fie, cin' să fie? Iaca domnul preşe­dinte Băsescu, pornit în lupta cu averile ilicite, pe care abia le-a descoperit. Zice domnia sa că-i musai să prevadă Constituţia ceva în sensul confiscării averilor obţinute pe căi necinstite şi că ăia care se scaldă-n belşug vor trebui să demonstreze că el, bel­şugul, are rădăcini corecte. Sigur, nu-i rău să fie luaţi la întrebări cei îmbogăţiţi prin mijloace dubioase, dar pentru asta există justiţie, nu trebuie amestecată coana Consti­tuţie. Bine, bine, şi-atunci cu imaginea domnului preşedinte cum rămâne? Cum mai trece dumnealui drept călăul celor care au supt sângele poporului? Exploatând un subiect sensibil, la care românul ne­mulţumit vibrea­ză instin­ctiv, domnul preşedinte îşi asigură o porţie sănă­toasă de capital de ima­gine, pozând în singurul luptător cu balaurul corup­ţiei. Mesajul e unul simplu, să-l priceapă orice român care-ar dori să-i vadă pe îmbogăţiţi în sapă de lemn: eu, preşedintele vostru, vreau să le iau îmbui­baţilor averile şi să vi le dau vouă. Păi chestia asta au jucat-o unii, acum câteva decenii. Unii pe care domnul preşedinte i-a condamnat public. Avem de-a face din nou cu o temă populistă, bine aleasă, verişoară cu figura referendumului pe tema scăderii numărului de parlamentari şi a desfiin­ţării uneia dintre Camerele Parlamentului. În paran­teză fie spus, între timp, Parlamentul unicameral a devenit marfă de schimb, preşedintele fiind dispus să renunţe la el pentru altă piesă de care are puţină nevoie. De data asta, ugerul temei poate avea mai mult lapte: dintele crescut de-a lungul a două decenii împotriva îmbo­găţiţilor e mai mare decât ura faţă de parlamentari, iar domnul preşedinte, abil cum îl ştim, a simţit chestia asta şi vrea să o exploa­teze. Ce mai ştie domnia sa? Că toate tăierile, disponibilizările şi scum­pirile pot fi date uitării dacă cineva îi promite cetă­ţeanului însetat de sânge de îmbogăţit li­chidul roşu. Şi-atunci iluzia unui cas­tron plin cu licoarea mult râvnită poate face minuni. Unii spun că însuşi şeful statului ar avea oarece dificultăţi în decontarea averii. Haideţi să fim serioşi! Tema lansată ar putea fi o glumă savu­roasă, o resuscitare a speranţelor justiţiare, dacă n-ar fi limpede că e doar o încercare de a semăna capital politic pe ogoarele electorale, ogoare pe care se vor năpusti politicienii la anul, să culeagă roadele.