Misterul biomecanicii muşcăturii temutelor feline cu colţii pumnal a fost descifrat de către o echipă de paleontologi danezi.

Pentru a-şi înjunghia pradă cu uriaşii canini superiori, o felină din genul Machairodus, Smilodon sau Barburofelis, trebuia să aibă o deschidere a maxilarelor cu mult peste cea a felinelor moderne. O serie de noi analize şi interpretări au relevat faptul că muşchii care acţionau maxilarele acestor carnivore dispărute, au evoluat spre o formă extrem de specializată

. Timp de zeci de ani , generaţii de paleontologi s-au contrazis asupra rolului uriaşilor canini ai felinelor extincte, existând şi păreri conform cărora aceşti dinţi supradimensionaţi ar fi avut rolul unor caractere sexuale secundare prin care masculii îşi impresionau partenerele. În prezent s-a stabilit că uriaşii canini erau totuşi armele cu care aceşti prădători de top îşi ucideau victimele.

"Mult mai solizi şi musculosi decât felinele actuale, tigrii din genul Snilodon îşi doborau prăzile cu ajutorul membrelor anterioare, extrem de puternice. După ce vicimele erau trântite la pământ, felină administră o muşcătura iute şi precisă retezând beregată, arterele carotide sau muşchii masivi ai cefei. Nu era o muşcătura care durează mult, de tipul celei prin care leii moderni îşi asfixiază prăzile. Surprinzător sau nu, tigrii cu colţii pumnal aveau muşcături a căror forţă era net inferioară tigrilor şi leilor.

În schimb compensau prin alt aspect. Smilodonii şi speciile înrudite îşi deschideau foarte mult fălcile, după care capul era propulsat înainte şi în jos, într-o singură mişcare în care caninii uriaşi se înfigeau în gâturile bizonilor, cailor sălbatici, leneşilor giganţi, rinocerilor sau tinerilor proboscidieni, prăzile lor favorite.

Odată cu evoluţia şi specializările tigrilor cu colţii pumnal, pe măsură ce colţii lor deveneau din ce în ce mai mari, muşchii maseteri deveneau din ce în ce mai mici şi mai slăbi, în schimb fibrele musculare îşi schimbau poziţia devenind tot mai verticale. Acest nou mecanism permitea felinelor să aibă o deschidere foarte mare a gurii, coroborată cu optimizarea mişcării spre înainte, prin care gâtul prăzii era înjunghiat complet", explică Per Christiansen, profesor în cadrul Universităţii Aalborg din Danemarca.